Eu şi telefonul...

Când a fost ultima oară când ai luat micul dejun, prânzul sau cina, sau o simplă cafea în pauza de la birou fără să ai cu tine telefonul sau tableta...? Fără să fii conectat cu lumea? A ta sau a celorlalți?

 

Ei bine, la mine s-a întâmplat minunea acum o săptămână... Când mi-am uitat telefonul pe birou și am plecat în mare viteză la un bistrou din apropiere că să iau masa de prânz, că de obicei, pe la ora 15.00. După câteva minute, am realizat că ceva important îmi lipsea. Telefonul. M-am oprit speriată, cu intenția să mă întorc din drum. Era ceva de neimaginat să îmi petrec următoarea oră din viața mea fără prețiosul “device”. Era însă prea frig, o zi din acelea geroase de ianuarie în care prefer uneori să flămânzesc decât să ies în frig.

Mă simțeam ciudat, parcă aveam și un nod în gât, așa că am ales să mănânc ceva ușor, somon cu orez înăbuşit cu plante aromate, că să termin mai repede și să mă întorc la birou. Și pentru că eram doar eu și farfuria din fața mea, am început să mă uit în jur. Cu excepția unei singure persoane, care poate era în aceeași situație că a mea -sau cel puțin așa m-am gandit în secunda urmatoare, în ideea de a nu mă mai simți singura uitucă-,toți ceilalți mâncau și, în acelaşi timp, își verificau mesajele, notificările de pe facebook sau chiar vorbeau la telefon, atunci când nu aveau gura plină... Ce norocoși! Îi invidiam, de-a dreptul. Cine știe câte informații interesante aflau chiar în acest moment, cine știe câte lucruri rezolvau chiar în clipa asta. Fir-ar... de ce am fost atât de neatentă și grăbită? De ce sunt mereu pe fugă? Și câte telefoane aș fi putut da în timpul pauzei de masă!

După câteva minute începusem să mă obișnuiesc cu noul meu statut: femeie dependentă de telefon, fără telefon. Îmi dispăruse nodul din gât iar mirosul de somon la grătar îmi deschisese pofta de mâncare. Și parcă și cheful de viață. Am renunțat complet să mă mai uit în jur, absorbită de noii mei prieteni din farfurie: peștele și orezul. Parcă aveau alt gust decât altă dată: gustul dulce al somonului se îmbina perfect cu textura plăcuta a orezului, orez pe care bucătarul localului îl pregătise că un maestru adevărat, adică nu era nici cleios, de la prea puțină apă, nici prea umflat și lipsit de consistență de la prea multă. Și pusese nişte condimente aromate care făceau din masa mea de prânz un adevărat festin. Parcă o şi auzeam pe fetiţa mea spunând: "ce uimitor, ce gust bun are!"
Și pentru că toate aceste arome care îmi incitau papilele gustative mă purtaseră într-un fel de transă, mi-am amintit de cele câteva zile petrecute în martie anul trecut, într-o mica stațiune pe coasta Mediteranei, unde mâncasem zilnic paella şi lup de mare cu legume. Și unde lumina din timpul zilei avea o altă culoare, mai albă și mai strălucitoare, care mă îndemna să închid ochii și să rămâm nemișcată... că o șopârliță întinsă la soare...

 

“Pot să vă iau farfuria?”

Vocea chelneriței mă readuse înapoi în spațiu și timp.

Uitasem complet de telefon și de urgențele de pe lista „to do”. Și în loc să mă mai compătimesc, începusem să îi compătimesc pe ceilalți. Îmi păreau niște roboți, hipnotizați de telefoanele care îi țineau conectați la lume dar departe de ei înșisi. Și care uitaseră să trăiască. Uitaseră arta de a savura: mâncarea, liniştea, răgazul, pauza, reîntoarcerea. Iar eu eram de fapt prima care uitase asta.

A doua zi am repetat „experiența”. Eu, fără telefon. Pe drum am avut doar o ezitare. Dar am mers mai departe. Eu, cu mine, cu mâncarea și amintirile și gusturile, din copilărie până în prezent... Eu și micile plăceri culinare, ritualurile simple de care până atunci fugisem, răgazul pe care până atunci mi-l refuzasem cu încăpățânare puerilă...

M-am întâlnit din nou, la ceas târziu, după ora 14.00, cu mine însămi, în fața unei porţii aburinde de piept de pui și sos de lămâie. Și nelipsitul orez înabușit cu plante aromate. M-am întors la birou relaxată, împăcată, energizată, dar e adevărat, complet deconectată... de lume, de știri, de notificări, de mesaje urgente și neimportante. Însă cu siguranță puțin mai umanizată decât la plecare. Masa de prânz începea să se transforme încet într-o... meditație.

 

Dar asta nu înseamnă că nu am avut și căderi din acest… rai. Deunăzi am plecat la masa de prănz, pe la ora 15.30 cu telefonul în mână, dîntr-o pornire automată… Am vrut să mă întorc din drum... Pentru că simțeam că nu voi rezista tentației de a nu vorbi sau a-mi verifica mesajele. Şi așa a fost, ceea ce mi-a confirmat bănuiala. Sunt încă “addicted”. Chiar dacă mă lăudam în stânga și-n dreapta că eu nu sunt dependentă, sunt mai dependentă decât am crezut până acum. Sunt slabă și vulnerabilă în faţa unei tendinţe  care a devenit pentru majoritatea dintre noi un stil de viaţă. Mi-am amintit în drum spre bistrou că anul trecut, când aveam maşina în service și a trebuit să iau metroul, eram aproape singura ciudată care se uita în jur. Nu aveam la îndemână nici telefon, nici carte, nici tabletă…Căutam cu privirea, alte priviri. Întâlneam doar capete aplecate, preocupate de ultimele noutăţi sau validări de pe Facebook. O foarte mică “minoritate” citea câte o carte “în carne și oase” iar mie îmi plăcea să trag cu ochiul la paginile care miroseau a nou și să citesc frânturi, lasându-mi apoi imaginaţia să reconstruiască povestea. Ştiu. Era nepoliticos. Dar mă relaxa și mă apropia de oameni. Mi-am amintit de filmuleţul pe care l-am dat că exemplu în diverse workshopuri cu colegii, un fel de experiment social în care un tip intră într-un metrou și începe să râdă… cu mare poftă. La început lumea se sperie, se privesc năuciţi, a retragere, întrebându-se cine o mai fi și ţăcănitul ăsta, apoi încep să își mişte colţurile buzelor…mai întâi într-o crispare forţată – care spunea “nu e momentul cel mai bun să râzi astăzi”, transformându-se apoi într-un zâmbet senin, a eliberare. Ţăcănitul pleacă apoi tiptil din metroul care răsună de hohote de râs. Toată lumea râde în metrou. Nici unul nu scapă . Zâmbesc şi eu în timp ce îmi amintesc clipul, “budda in the train“, și într-o secundă suspendată în aerul umed din metrou, vederea periferică îmi semnalează că cineva îmi zâmbeşte. Adică așa am crezut… Pentru că în secunda următoare observ că rămăsese tot cu ochii în telefon. De unde trag concluzia, că desigur acel zâmbet nu era pentru mine. Era pentru Facebook.  Faţă de care am început să am oarece sentimente de gelozie. Şi de neputinţă. Aşa că nu-mi rămâne decât să mă întreb în naivitatea mea, cum am ajuns să cerşesc zâmbete de la oameni?  Şi de ce oamenii nu se mai privesc între ei? Că de zambit, poate că ar fi prea mult să ne cerem unii altora.

 

Chestia asta cu telefonul e că renunţarea la fumat, îmi şoptesc consolator când aproape ajunsesem în local. Trebuie să te disciplinezi și să îţi aminteşti permanent de ce faci asta. Care e beneficiul?  Iar primul pas e să nu mai car după mine telefonul. Ar fi chiar indicat să-l uit. Pentru că am mare nevoie de relaxare, eliberare, deconectare. Ca să rămân cu mintea limpede şi întreagă, măcar până or creşte copiii mari. Apoi om vedea.
 
Prăjitura însiropată în portocală de la Metuka a trecut neobservată de papilele mele gustative, pentru că mintea şi inima mea erau în altă parte… Tocmai mă anunţase Facebook că era ziua de naştere a cuiva din comunitatea mea…. Şi m-am apucat să scriu mesaje de la mulţi ani, aşa că nici nu am realizat cum am ajuns la ultima bucăţică.  Poate dată viitoare, uit din nou telefonul la birou. Doamne, ce bine fusese fără el! Doar eu cu mine, adâncită într-o contemplaţie gustativă şi olfactivă, în timpul căreia nu faci nimic altceva decât… să mănânci... Apoi te întorci, liniştit, la... treabă.