Ce am învățat #acasă …

Să ies din starea de lâncezeală, "legumă", împietrire, dezinteres, demotivare … și să ajut cumva lumea, prin lume înțelegând un prieten care e în șomaj tehnic, un soț care nu mai are activitate pentru că nu poate face masaje virtuale…deocamdată , un copil care se plictisește în casă de-i vine să se urce pe pereti, un coleg îngrijorat de viitor, al lui și al familiei lui… și să ajut chiar și numai «cu o vorba bună » ,  o idee, o încurajare sau un zâmbet virtual, ori un gând bun și cât mai multe îmbrațișări. Pentru că avem nevoie… de minim 4 îmbrățișări pe zi pentru a supravieţui, de 8 pentru a ne menţine pe linia de plutire și de 12 îmbrăţişări pe zi pentru a creşte, asta dacă vrem să creștem și nu o spun eu, o zice Virginia Satir, pe care am redescoperit-o în aceste zile… de răgaz.

Că nu e nevoie să fim atât de aproape de moarte, ca să ne schimbam, să devenim empatici, morali, integri, demni, modești și responsabili, să înțelegem care sunt adevăratele priorități în viața fiecăruia dintre noi, poate chiar să aflăm care a adevăratul nostru scop. Putem să facem asta oricând, în orice etapă de viață ne-am afla, cu condiția să vrem să ne oprim din goana asta nebună care însemna viața noastră până nu demult. Si să lăsăm rușinea și prejudecățile deoparte atunci când întâlnim pe cineva care ne întinde o mână de ajutor, cum este cel al comunității de psihologi care oferă sprijin psihoemoțional gratuit celor aflați în autoizolare, carantină sau afectați de situația actuală, să avem curaj să le cerem ajutorul și să lucrăm cu noi înșine, cu emoțiile, gândurile, stările noastre, asta dacă vrem să fim echilibrați și puternici, într-o lume care se clatină pentru a face loc unei noi lumi, așa cum am visat, poate, când eram mici și ne imaginam că totul e posibil, atunci când vom fi mari...

Si că întoarcerea la normalitate, nu înseamnă întoarcerea la ce a fost ci la o nouă viată, la un nou scenariu scris de un regizor mai creativ, mai înțelept, mai cumpătat și mai smerit ... În care să apreciem tot ce e bun și frumos pe lumea asta: o plimbare cu ai tai sau de ce nu, singur prin parc ca să vezi că “totul e verde” și că totul, dar absolut totul, merge înainte, într-o curgere firească pe linia spatiu – timp dar și in afara ei... O ieșire cu prietenii la o cafea cu multe povești, o hoinăreală pe o culme de deal sau de munte sau printre vii și livezi, pentru o gură de aer proaspăt sau un drum scurt, cu o listă făcută în liniște, de acasă și pe care să o și respecți pentru cumpărăturile de care ai cu adevărat nevoie și fără să străbați tot orașul, doar ca să mergi acolo unde merge chiar tot orașul...

Și că pot vedea și asculta și simți cu toate canalele senzoriale deschise un spectacol de teatru sau un concert online în același mod în care aș fi acolo fizic... e o explozie de experiențe culturale online, chiar sub nasul nostru, trebuie doar să dam un click ca să ajungem la ele și acum îmi trece prin minte cât de norocoasă sunt că am un coleg minunat care caută și ne trimite diverse linkuri utile, de la biblioteci și muzee virtuale, ebooks, spectacole de teatru, concerte de muzică clasică, dans contemporan, cursuri, jocuri educative, filme documentare până la articole motivaționale care îți dau un ton fresh pentru o nouă zi de stat în casă. Așa că zic: mulțumesc

Ce am mai învățat?

Că am prieteni cu care pot vorbi orice, și de la distanță, și că îi pot simți totuși aproape, ca și cum le-aș atinge mâna, și știu că și ei simt la fel apropierea asta eterică, cumva magică dacă ne gândim la cum ar fi perceput bunicii și străbunicii noștri interacțiunea noastră online... Da, simt lipsa unui zâmbet face to face sau a unei îmbrățișări cu toata ființa, dar partea bună e că pot oricând să pun mâna pe tastatură să le scriu ceva sau să îi sun, nu mai trebuie să stabilim întâlniri într-o agendă încărcată și obosită...

Că nu e nevoie să mă duc zilnic prin magazine, doar ca să mă relaxez cumpărând ceva „ca să fie acolo pentru cândva, pentru cineva sau oricine, nu se știe...” ci e suficient să mă duc o dată pe săptămână cu o listă bine făcută, bazată pe nevoi, nu pe dorințe și pulsiuni... Și pe nevoi pentru o săptămână, hai maxim două, nu pentru o lună, 6 luni sau 1 an... Apocalipsa timpului nostru ... ironia sorții e că o trăim deja de multă vreme, de când cumpărăm hârtie igienică care să ne ajungă noua și neamului nostru, prezent și viitor pentru ani buni...

Că nu trebuie să judec după aparențe... și că băiatul meu îl poate urmări pe Selly de la 5Gang (dar nu mai mult de o oră pe zi) pentru că am aflat între timp (de la televizor) că e ok, are ce învăța de la el, puștiul chiar vorbește bine și wise pentru vârsta lui, și îmi amintește de fetița mea care petrece cel puțin 2 ore pe zi înregistrându-se în fața telefonului și povestind în cele mai mici detalii, despre orice prostioară care îi trece prin căpșor, de la ce biscuit mănâncă în acel  moment, cu cremă nu știu de care până la cum va arăta grajdul în care va locui căluțul ei, pe care îl va primi, cu siguranță, de ziua ei... că așa i-a promis cineva din familie fără să se gândească prea mult la consecințe... Și toate astea „pentru ca vreau să fac și eu un vlog mami, te rog să nu mă mai întrerupi”, un vlog care va rămâne în analele familiei și la care râdem uneori seara, când ne strângem toți pe canapea și ne uităm ca la un film făcut de un mare regizor...

Și realizez în același timp că eu aș muri de rușine să fac asta, m-aș bâlbâi întruna, m-aș înroși, aș da întruna delete și aș lua-o de zeci de ori la capăt, poate m-aș și supăra pe mine că nu-mi iese perfect, ceea ce ei nu i se întâmplă. Și da, poate vorbi continuuuuu, Dumnezeule mare, ore în șir fără să i se usuce gurița și are doar 9 ani... Și chiar dacă greșește sau se încurcă, trece cu grație peste, deh... asta e viața, greșeala e un mare profesor, cum a scris mămica ei într-un articol mai demult, ca să se dea mare că stăpânește arta de a greși dar, de fapt...încă nu...

Așa că o las în pace să se exprime și mă împac cu gândul că și Selly o fi făcut asta la vremea respectivă și uite unde a ajuns

Și am mai învățat să filtrez informațiile și să fac diferența între știri reale și fake news... Păi când ai în fața ta un ocean de informații care conțin cuvântul catastrofă de cel puțin cinci ori, începi să percepi picătura de autentic din articolele ok așa cum simți stropul de ploaie care te udă și îți ajunge pe piele și cumva ...te relaxează... Si mai mult decât atât, începi să simți care sunt alegerile bune și cele mai puțin bune din viața ta, adică să te bazezi un pic mai mult pe inima ta, să-i acorzi încredere, pentru că de multe ori ea știe mai bine ce ne trebuie... Doar că aflăm asta, cam târziu,  după ce trece ceva timp și ne uităm înapoi, în momente ca acestea, de răgaz...

Iar timpul parcă curge altfel acum... mai încet, mai cu spor, eu una am senzația că am timp să fac un raport fără să fiu încordată și stresată dar și să mănânc pe îndelete, mestecând încet, încet, de vreo 10 ori, o omletă bună, cu șuncă de casă și brânză de burduf care nu respectă probabil nici o regulă de nutriție, dar îmi aduce aminte de gusturile copilăriei, de bucuria aceea când mâncam ceva și chiar simțeam gustul acela de nedescris, care de altfel mi-a și rămas înțepenit în memorie pentru toată viața și pe care mi-e imposibil să-l descriu în cuvinte...

Și nu în ultimul rând, am învățat să fiu recunoscătoare, pentru tot, inclusiv pentru faptul că după 3 ani în care nu am mai fost în stare să scriu decât anunțuri de recrutare, acum am reușit să scriu două pagini, mai mult sau mai puțin stângaci, dar cu siguranță cu o sinceritate care mă sperie, despre lecțiile din ultimele zile, din casă, visând uneori cu ochii deschiși că stau întinsă la soare, pe o dună de nisip, învăluită totuși de o briză marină, de după dune probabil.... așadar respectând regulile fără ezitare, și după aceea, să le postez pe site-ul de care mi-am amintit acum 2 zile când am plătit factura de hosting, apoi să am curaj să o împărtășesc cu toată lumea. Și poate așa mă eliberez și eu de una din fricile care m-au ținut în carantină multă vreme, frica de a mă face de râs...

N-ar strica poate să iau și niște lecții de “vorbit prostioare în fața ecranului” de la fetița mea. Ar putea fi terapeutic.