Arta de a greși

Arta de a greși

“A life spent making mistakes is not only more honorable,
but more useful than a life spent doing nothing”. (George Bernard Shaw)

 

Am fost un copil care prefera programul de percepție “departe de”. Departe de conflicte, note proaste, critică, umilire, riscuri… și mai ales departe de greșeli.  Greșeala instituia un întreg proces de conștiință,  în care judecatorul cel mai aspru eram eu însămi. Judecătorul intern își făcea atât de bine treaba încât după fiecare proces stima de sine și încrederea în mine ajungeau la cote minime,  în timp ce pedeapsa era pe măsura greșelilor și era acceptată ca pe o victorie a perfecționismului asupra imperfecționismului decadent. La orice greșeală, judecătorul intern mă făulta și făcea în așa fel încât greșeala să  pară mult mai gravă decât era de fapt. Unele  se transformau în adevărate catastrofe. Ma denigram spunându-mi “proastă”, „idioată“, ma (re)negam și îmi anulam orice șansă de a învăța dintr-o greșeală. Îmi spuneam că “această greșeală nu trebuie să se mai repete vreodată”, tratând trecutul ca un avertisment asupra viitorului, ceea ce îmi descuraja creșterea, inovația, asumarea riscurilor în construirea unui parcurs profesional vocațional. Deveneam un pustnic care repeta doar acțiunile sigure, care nu conduceau la greșeli. Mă speria libertatea, nu ma simțeam “suficient de buna” în  ceea ce făceam și eram. Mai presus de orice, eram incapabilă să mă iert pe mine însămi și să pronunț cuvintele “îmi pare rău” “am greșit pentru că…” “te rog să mă ierți”. Nu îmi dădeam voie să greșesc și nu acceptam nici greșelile celorlalți. Pentru mine sloganul cel mai potrivit era: „totul sau nimic“.

 

Nu e de mirare că îmi era teamă să greșesc și sunt convinsă că și voi ați trecut prin asta. Trăim într-o societate “greșealo-fobică”, conform psihologului clinician Wendy Model, Ph.D, datorită sistemului educațional, mass mediei care transformă orice greșeală într-o catastrofă și, mai nou, noilor rețele de comunicare social media, care ne-au încurajat să ne expunem numai succesele și punctele forte și să ne mascăm defectele, să ne negăm slăbiciunile și insuccesele de teamă că vom fi expuși, ridiculizați, umiliți. Învățăm de mici că “a greși”este ceva rău și care are consecințe negative asupra noastră. E mai bine să dai răspunsul corect, să faci totul perfect, pentru că asta înseamnă note mai bune la școală și notele mai bune la scoala îți garantează succesul mai târziu. Educația este focusată pe prevenirea și corectarea greșelilor ca metodă de a dezvolta aptitudinile și cunoașterea însă toate acestea, de fapt, omoară progresul și anihilează creativitatea. A face greșeli este periculos, în lumea noastră. Din cauza asta, părinților le este teamă să își crească copiii antrenându-i în “arta de a greși” pentru că nici ei, la rândul lor nu au curajul să greșească. Greșeala este pedepsită și nimănui nu-i place să fie pedepsit.  Și totuși, drumul către inovație, creativitate, împlinire trece mai întâi prin valea greșelilor și a ratărilor.

 

Într-o astfel de lume, eu vroiam neapărat să fiu perfectă, iar în spatele perfecțiunii se ascundeau frica de ratare, critica, pedeapsa. Perfecționismul mă  ținea prizonieră într-o zonă de confort, sigură, apărată de ziduri puternice,  favorizate de un mediu socio-educativ exigent. Cultul notelor și al olimpiadelor nu ajunsese la dimensiunile pantagruelice de astazi, însă orice notă proastă la școală, orice rezultat slab la olimpiade mă făceau să sufar enorm și îmi consumau energia pe care aș fi putut-o “cheltui” bucurându-mă de viață, de copilărie. În această cursă nebună după note, medalii, diplome care nu mai încăpeau pe rafturile bibliotecii,  ma întâlneam inevitabil cu migrenele, stările de anxietate, accesele de plâns, frustrările și nemulțumirile. Lecturile mă salvau pentru că mă scoteau din această lume concurențială și acționau ca un anxiolitic la mania perfecționismului. Din aceasta cauză devenisem dependentă de lectură, și acesta a fost singurul lucru bun care mi se putea întâmpla.
La facultate goana după olimpiade a fost înlocuită de goana după medii pentru a primi bursa lunară de student, pe care o cheltuiam într-o singură zi, cumpărându-mi cărțile pe care le dorisem săptămâni întregi iar când am ajuns inevitabil în câmpul muncii, frica de a da greș, de a nu mă ridica la nivelul “marilor așteptări”, notelor, diplomelor m-au golit de resurse, vise îndrăznețe și proiecte de viață. Munceam ca o apucată în același fel în care învățasem: fără o viziune clară asupra drumului profesional, fără un scop așternut pe hârtie, fără curajul de a înfrunta riscuri și de a greși. Iar când am devenit mamă, am reluat  același “pattern”: am reușit pentru o vreme să fiu mama perfectă, care dormea la cap cu cărțile de puericultură și parenting  și îi dădea copilului să mănânce la ore fixe, după un program artificial și nu atunci când avea el chef. Am fost mama perfectă, din cărți, însă nu am fost mama de care copilul meu avea cu adevărat nevoie.

 

Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, iar părinții nu au nevoie de rețete și diplome pentru a fi părinți. Perfecțiunea este doar un mit. Un mit imperfect, de altfel. Însă asta aveam să înțeleg puțin mai târziu, când zidurile perfecționismului s-au fisurat în fața sentimentului copleșitor de eliberare, atunci când mi-am acordat permisiunea să greșesc, fără să mă mai judec, să accept, fără să mă mai plâng. Iar în momentul în care am reușit să nu mai fiu atât de dură cu mine însămi și nu am mai avut pretenția să fiu perfectă, nu am mai fost în stare nici să mă pedepsesc, nici măcar pentru cele mai mici greșeli. Indiferent cu ce greșisem, am făcut ceea ce am putut mai bine, ceea ce am știut mai bine, date fiind cunoașterea, înțelegerea și luciditatea de care dispuneam la momentul respectiv.

 

În acest moment ar fi cu totul inutil să mai caut cauzele acestui comportament, acestui stil de viață limitativ. Atunci când cauți cauza, înseamnă că vrei să găsești și să pedepsești vinovații, ramânând prizonierul lașității tale. Nu mai ești  capabil să îți asumi răspunderea acțiunilor tale mai mult sau mai puțin “greșite”.  Și astfel îl autorizezi din nou pe judecătorul intern să preia controlul asupra stărilor, emoțiilor și gândurilor tale. Ai senzația că așa ești pus la adapost, ești în zona “safe”. Așa că nu mai caut cauze, scuze, motive, nu mai dau vina pe nimeni, nici măcar pe mine însămi. În prezent mă concentrez pe efectele acțiunilor, comportamentelor, emoțiilor. Ceea ce mă duce automat într-un alt cadru de percepție: eu sunt consecința, “eu fac, eu desfac”.

Am înțeles că greșelile sunt cea mai bună modalitate de a învăța iar dorinta de a fi perfectă ma îndepărtează de iubirea și aprecierea celorlalti și, mai ales, de mine însămi.   Mi-am oferit spațiul necesar pentru a fi spontană și creativă și mi-am schimbat convingerile limitatoare “nu sunt suficient de bună”, “numai oamenii slabi greșesc și iartă” cu “nu există corect și greșit. Există doar feedback și învățare continuă”. Iar când mă simt în nesiguranță, îmi amintesc de cele 10.000 de încercări ale lui Thomas Edison pentru a aprinde un bec și atunci capăt convingerea că numai oamenii puternici sunt în stare să greșească de 10.000 de ori până să realizeze ceva cu adevărat remarcabil. Am mai înțeles că în spatele greșelilor mele erau “motive” rezonabile și “intenții pozitive” și explorându-le m-au ajutat să descopăr și să îmbunătățesc multe aspecte din viața mea.

 

Antrenamentul în arta de a greși a implicat mai multe schimbări în viața mea:
Am căpătat curaj. Curajul de a plonja în “necunoscut” fiind conștientă de orice rezultat posibil –pozitiv sau negative- al acțiunilor mele. Și fiind conștientă că nu voi putea altfel schimba realitatea. Acest curaj îmi oferă capacitatea de a realiza “greșeli magice”, pe care contemplându-le în toată profunzimea lor, voi ști cum să le transform în șanse, în succese, în povești frumoase de viață.

Am învățat să am încredere în mine. Mi-am construit un credometru mental, cu care mi-am reevaluat întreaga istorie personală și am înțeles, într-un final, că numai eu pot vedea, simți și înțelege ceea ce e bine pentru mine.  Fără o doză suficienta de încredere, nu aș fi fost capabilă să descifrez mesajele ascunse ale propriilor greșeli.

Am încetat să ma mai învinovățesc: „Ok, am dat-o în bară rău de tot. Am nimerit-o ca nuca-n perete. Acum hai să ne dăm de ceasul morții.”. Ce rost ar avea?

Am început să ma detașez și chiar să încep să râd în fața greșelilor. Zâmbetele, râsetele, viziunea optimistă care mi-au înlocuit duritatea de stâncă și negativismul în care m-am complăcut atâția ani, au avut puterea de a dizolva “înghețul” din convingerile, valorile, percepțiile cu care îmi construisem realitatea. Din “frozen” în “unfrozen”.  Am început să râd de mine însămi și să-mi antrenez simțul umorului. Am constatat că acest lucru mă ajută să suport mai ușor consecințele greșelilor. Recunosc, mai am de lucrat la partea cu „să las pe ceilalti să râdă de mine“. Încă reacționez urât în astfel de situații.

Nu am renunțat. Practic, renunțarea este cea mai mare greșeală. Poți eventual să te adaptezi și să faci altceva dacă vezi că ceva nu merge. Așa că am continuat să lucrez la proiectul meu, kinderalegria, să devin un părinte inteligent și flexibil, să îmi construiesc pas cu pas o viață împlinită, având ca fundație greșelile din trecut. Am făcut ordine în debaraua trecutului și am scos de acolo toate planurile și visele prăfuite însă intacte.  Acțiunea a devenit ingredientul secret care a făcut diferența între greșeală și oportunitate. Să îți construiești viața în jurul unui vis înseamnă să întreprinzi o călătorie riscantă însă fascinantă. Să te întâlnești cu fricile și să ajungi în locuri în care nu ai mai fost niciodată.  Adică să ieși din închisoarea în care fricile te țin închis. Dacă mă opresc acum, ar trebui să mă duc să-mi scriu testamentul.

 

Greșelile vor continua să apară în viața mea chiar și după “ce am învățat o lecție”. Viața este generoasă cu greșelile asa cum este generoasă cu oportunitățile pe care ni le oferă pentru a descoperi, a învăța, pentru a ne împlini. Greșelile îmi indică ceea ce am fost capabilă să fac într-un anumit moment și îmi arată ceea ce nu a funcționat în deciziile, emoțiile, acțiunile și gândurile mele.  Iar uneori greșelile pot conduce la experiențe revelatoare în cunoașterea de sine. Greșelile își au locul lor în viața mea și poate și în a ta.

Tu ce părere ai? :)

 

Alte articole

Să ies din starea de lâncezeală, "legumă", împietrire, dezinteres, demotivare … și să ajut cumva lumea, prin lume înțelegând un prieten care e în...

articol-fara-telefon

Când a fost ultima oară când ai luat micul dejun, prânzul sau cina, sau o simplă cafea în pauza de la birou fără să ai cu tine telefonul sau...

Arta de a greși

“A life spent making mistakes is not only more honorable,
but more useful than a life spent doing nothing”. (George...

vise aptitudini

Ce credeți că au în comun filmele How to train your dragon?, Frozen, Tangled...

I believe in purposeful organisations

I really do. Actually in the necessity to work and be part of a purposeful organization. We spend so much time of our life at work, around 1728 ...

Lessons learnt from toxic people

I've thought many times at this subject but I haven’t found till now the pause to turn it into an article about toxic people, more specifically...

Mandalas - for a short break with kids or at the office

I “heard” about them for the first time a few years ago when reading C. G. Jung, the Swiss psychoanalyst and psychiatrist who re-introduced...

Good bye… mediocrity

I was talking with a friend about those things that hinder or make us hesitate or put off taking a radical decision to transform or reconstruct...